Filosofie existențială

Termenul de Filosofie existențială, (în limba germană: ,,Existenzphilosophie”), a fost introdus de Fritz Heinemann în 1929 în cartea sa ,,Neue Wege der Philosophie. Geist, Leben, Existenz” (,,Noi căi în Filosofie. Spirit, Viață, Existență”) pentru a descrie suma tuturor mișcărilor și curentelor din filosofie, care au ca obiect problema existenței umane. Datorită marii diversități a concepțiilor care pot fi puse în legătură cu filosofia existențială, nu este posibilă elaborarea unei definiții globale a acestui termen. Noțiunea însăși permite totuși restrângerea problemei la unele teme comune. Pe prim plan stă preocuparea asupra existenței concrete a individului și asupra problemelor ce rezultă din subiectivitatea și conștiința de sine a omului.Primul gânditor care a expus unele idei ale filosofiei existențiale a fost reprezentantul scepticismului religios, Blaise Pascal, deja în cursul secolului al XVII-lea. Pascal se opunea raționalismului strict al lui Descartes și categorisea drept arogantă pretenția filosofiei teoretice de a da o explicație existenței omului și a lui Dumnezeu.Ca întemeietori ai filosofiei existențiale moderne sunt considerați Soeren Kierkegaard și Friedrich Nietzsche. Kierkegaard constata că cel mai important bun al individului este recunoașterea propriei și unicei sale determinări. Omul ar trebui să descopere acel adevăr valabil pentru el însuși, respectiv acea idee pentru care trăiește și moare. Împotriva credinței clasice a unui concept universal asupra ,,binelui” și ,,răului”, pentru Kierkegaard nu există o bază rațională pentru luarea unei decizii morale. Nietzsche radicalizează mai departe ideea alegerii libere a existenței și conclude că fiecare individ, într-un proces de reconsiderare a tuturor valorilor, trebuie să decidă singur ceea ce este moral sau nu.